Gica Hagi si ordinea nefireasca a lucrurilor

E greu de explicat unui tanar al vremurilor noastre de ce Gheorghe Hagi a fost important pentru cei care s-au nascut in comunism. Dar totusi trebuie incercat. Pentru un copil al anilor 90, strivit de comunismul transformat in securism salbatic, intr-un context social in care succesul era o loterie indepartata si familiile simple purtau cu ele stigma nesigurantei si saraciei, orice model real lumina ca o stea.

Iar Hagi a fost un astfel de model, un model care comunica cu lumea civilizata prin intermediul unui joc. Iar acest model a fost parte din educatia multor romani, care s-au retras in aceasta lume in care un roman facea lucruri miraculoase in fata lumii intregi.In fiecare dribling, in fiecare pasa, in fiecare gol exista o educatie, o promisiune pentru milioanele de copii ai tranzitiei: “si eu pot sa fiu special”, intr-o societate care isi construia cu migala starvul coruptiei care avea sa inghita vieti cu nemiluita timp de 30 de ani.

Iar Hagi nu s-a limitat la driblinguri, pase si goluri. In ciuda imaginii pe care multi naivi au intretinut-o, principala calitate a jucatorului Hagi a fost inteligenta. Fiecare pasa avea un rost, fiecare dribling avea o strategie in spate, un sens. Cand a fost presat de adversari cu Columbia, aproape de careul de sase metri, Hagi nu a aruncat mingea bezmetic. A ramas calm si a driblat in interiorul careului propriu, indepartand pericolul si punand bazele unei noi actiuni de atac. Fiecare astfel de decizie era un microcosmos de obiective si tactici inteligente, exact ce nu a facut societatea romaneasca a lucrului “las-o ca merge si asa”.

Aceasta inteligenta, vecina cu visionarismul, i-a permis lui Hagi, in celebra sceneta cu jurnalistii, sa anticipeze dezastrul din Romania. Desi a fost luat in deradere cand a exclamat ca “trebuie sa ne faceti statuie” si ca “se va duce fotbalul romanesc, se duce, va spun…”. Aceleasi instincte care ii permiteau sa radiografieze un teren intreg si sa ia cele mai bune decizii, i-au permis sa vada ce nimeni nu indraznea sa vada: declinul unei societati iesite din comunism dar pradata de animale politice pana la maduva; iar fotbalul, ca multe alte domenii, s-a dus, si dus a fost. Echipele noastre de club au devenit glume ale unor “antreprenori” fara scrupule, iar echipa nationala a cazut incet in anonimatul mondial.

Dar Hagi a continuat. Singur, a format o Academie, singura care a mai dat tarii jucatori de fotbal demni de acest nume. S-a retras acolo in lumea lui, unde stie ce face, fara sa uite din cand in cand discursurile-revolta. Luate insa la misto de multi, din prostie si ignoranta.

Iar astazi s-a asezat cuminte, alaturi de alte legende ale fotbalului, intr-un colt de stadion, trimis de noile animale politice ale interminabilei noastre tranzitii, intr-o ordine nefireasca a lucrurilor.

In timp ce la loja, in vazul camerelor se lafaiau fara rusine adevaratii anonimi ai Romaniei, exponentii nesimtirii si lipsei de rusine, reprezentantii clasei care a distrus societatea, lent, dar sigur, cei care l-au facut pe Hagi sa exclame ca “totul se va duce”. Fara realizari de nici un fel, altele decat luptele de culise purulente si fetide, acesti politicieni si-au permis aceasta insulta pentru ca pot.

Ei nu-l insulta insa pe Hagi, care accepata cu gratia si bunul simt cunoscut sa priveasca un meci si din peluza.

Ei ne insulta pe noi. Cei care am trait cu speranta ca poate Hagi nu va avea dreptate. Ca poate vom trai intr-o tara in care vechii politicieni vor fi inlocuiti cu bun simtul si schimbarea reala a noilor. Dar ne-au dovedit ca totul e o iluzie. Ca isi exprima puterea si nesimtirea pentru ca pot. Ca nu le pasa de consecinte si idealuri. De sus, de acolo, din Loja lor mizerabila, scuipa pe noi toti.