De la Keynes la mutantul Keynes: o descriere a stiintei economice curente

Aboneaza-te pentru a ramane conectat la Nota Marginala, un newsletter cu comentarii economice si financiare in vreme de criza:

Starea stiintei economice actuale: cum am ajuns de la Keynes la mutantul Keynes?

Putini exponenti ai unor stiinte au avut o influenta asa de mare asupra stiintei respective pe cat a avut John Maynard Keynes, un economist britanic foarte in voga in perioada dintre cele doua razboaie mondiale. Mai ales ca stiinta economica asa cum e ea vanduta in prezent nu este pentru toti specialistii realmente o stiinta, asa cum este fizica sau chimia de exemplu, ci un compendiu de idei mari despre cum ar trebui sa gestionam realitatea materiala din jurul nostru, in conditii de actiune umana incerta.

Keynes a produs un soc pentru ca a venit cu o idee disruptiva care a prins. Nu toate ideile disruptive prind, majoritatea ajung la cosul mental de gunoi al istoriei, dar Keynes a stiut sa aduca ceva nou, pe placul decidentilor vremii: importanta si necesitatea interventiei Statului in economie. Evident cand oferi o astfel de solutie, primii aliati sunt oamenii politici, care dintr-o data se vad avand mult mai multa putere, chiar daca Keynes nu a intentionat neaparat asta la vremea respectiva si era si el constient, pana la un anumit punct, de riscurile autoritariste. Ideea lui a fost simpla: in fata somajului masiv indus de recesiunea economica, stiinta economica clasica a vremii (care paria pe ajustarea automata a pietei la realitate in conditii de concurenta perfecta generala walrasiana), era neputincioasa. Ca un elev rebel al profesorilor neoclasici care l-au format (Alfred Marshall si Pigou), Keynes a repudiat postulatele neoclasice, decretand a este deci necesar ca Statul sa umple golul lasat de piata si sa preia insuficienta de cerere prin investitii si oferirea de locuri de munca pentru a reveni la situatia atat de mult iubita de Keynes si de epigonii sai de : "angajare totala a fortei de munca".

Inovatia principala a lui Keynes, care a ramas pana astazi in constiinta colectiva, a fost ideea ca recesiunea economica nu se intampla din cauza unei insuficiente a ofertei (adica a bunurilor produse de piata) ci din cauza unei insuficiente a cererii agregate. Atentie insa la termenul folosit de Keynes, care difera de intelegerea normala a cuvantului "cerere"; nu e vorba de cererea virtuala, in sensul de dorinta de a detine un bun, ci de cerere in sensul venitului disponibil pentru a plati bunul necesar. Cererea pentru autoturismele germane poate fi mare, multi isi doresc sa detina aceaste masini, insa nu toti isi permit sa le plateasca. Cererea agregata este deci venitul disponibil in ansamblul economiei pentru a plati bunurile si serviciile. Ecuatia de la care pleaca Keynes este Y=C+I+G, unde Y este venitul din economie care este egal cu consumul privat (C), investitiile Private (I) si cheltuielile guvernamentale (G), toate componente ale cererii.

Rationamentul lui Keynes este urmatorul: daca cererea agreagata a mediului privat, adica veniturile de consum si investitiile firmelor nu acopera productia nationala, golul trebuie umplut de guvern pentru a evita un echilibru suboptimal, cu somaj ridicat; in conceptia lui Keynes, preturile nu se modifica in functie de cerere si oferta, ele sunt "sticky", adica rigide, atat preturile bunurilor cat mai ales pretul muncii (salariul) astfel incat un deficit al cererii va produce somaj si recesiune. Keynes nu explica insa cauzele acestui deficit de cerere, de unde vine el. Pentru a explica de ce firmele reduc investitiile, Keynes vine cu un termen demn de descantecele populare, acel "animal spirits" al intreprinzatorilor, adica incertitudinea aleatorie creata de umorile emotionale ale acestora si care pot duce la o scadere a cererii agregate pe parte de investitii. Un alt punct slab la teoriei lui Keynes este ca niciodata nici el, nici urmaritorii lui nu au putut sa explice fenomenul de "preturi rigide". Ei doar l-au presupus; mai tarziu, studiile empirice au relevat ca in lumea reala preturile sunt flexibile, nu fixe (ele au scazut chiar in marea depresiune din anii 30 cu peste 30%); pe langa studiile empirice, si lucrarile teoretice (Lucas, Sargent, Barro) au invalidate postulatele keynesiene, considerate ineficiente economic (care este interesul firmelor sa mentina preturile fixe atunci cand profitul creste daca firma scade preturile - si astfel cresc vanzarile?).

Aceasta incapacitate a canonului keynesian de a explica agregatele si interactiunea acestora a dus destul de logic la o critica puternica a keynesianismului, asa cum am vazut mai sus, mai ales dupa ce in lumea reala economiile au inceput sa experimenteze si inflatie, si somaj, ceea ce conform lui Keynes, ar fi trebuit sa fie imposibil, asta in pofida faptului ca majoritatea guvernelor mari ale lumii au pus in practiva politici de cerere keynesiene dupa al doilea razboi mondial. Stiinta economica ajunsese astfel la o situatie schizofrenica, in care microeconomia era studiata pe bazele clasice paretiene si walrasiene (echilibru general, cerere si oferta, rationalitate etc) in timp ce macroeconomia incepea sa fie construita pe canonul keynesian (refinat de economisti ca Alvin Hansen, Paul Samuelson sau John Hicks).

Conform teoriei keynesiene, variatiile produsului brut sunt determinate de variatiile cererii nominale agregate; aceste variatii au efecte reale pentru ca preturile sunt considerate rigide. Au aparut astfel mai multe curente, dintre care economistii neoclasici care au incercat o abordate a macroeconomie pe baza postulatelor microeconomice walrasiene, renuntand astfel la ipoteza "preturilor rigide”; un alt curent, neo-keynesianismul, a aparut ca reactie la noii economisti clasici, revigorat de teoriilor unor economisti ca Joseph Stiglitz sau Paul Krugman. Acestia au revitalizat gandirea keynesiana prin incercarea de a modifica fundamentele microeconomice si a introduce noi ipoteze precum concurenta imperfecta, pastrand astfel ideea de rigiditate (partiala) a salariilor si preturilor si utilizand noile modele matematice care incepusera sa controleze mediule academic, din dorinta de a demonstra validitatea “stiintei” economice.

In prezent, ceea ce se numeste noul consens neoclassic-keynesian inglobeaza teoriile celor doua mari curente intr-un tot care are la baza intelegerea stiintei economice ca o stiinta aproape matematica, bazata pe modele econometrice; cel mai important dintre acestea, modelul fundamental care sta la baza analizelor tuturor bancilor centrale din lume, este DSGE model (Echilibrul General Dinamic Stohastic, care imbina dinamismul teoriei neoclasice cu gandirea statica keynesiana).

Dar aceasta matematizare a stiintei economice nu a adus si explicatiile mult dorite pentru realitatea inconjuratoare, explicatii si intelegeri atat de asteptate de oameni; ignorand elementele de baza, atomii economiei, adica oamenii si actiunile lor cotidiene, aceste modele teoretice s-au indepartat tot mai mult de realitate; nici unul dintre ele nu a fost capabil sa prevada vreo criza economica sau financiara. Marea criza din 2008 a fost prevazuta nu de economistii neo-keynesieni sau neo-clasici, ci de oameni aflati la marginea discursului economic, in scoli heterodoxe (scoala austriaca, finantisti cu experienta in domeniu, economisti iconoclasti si anarhici ca Steve Keen).

In prezent, Keynes se reintoarce in mintile oamenilor politici si ai economistilor prin reciclarea unei idei periculoase: deficitul de cerere este marea problema, si daca Statul va interveni pentru completarea acestei cereri, vom putea evita o recesiune. Este atat de simplu! Numai ca e o citire gresita chiar a lui Keynes, care urmarea o interventie pe parte de investitii publice in conditii de recesiune si pe termen foarte limitat, respectiv intoarcerea la surplusuri ale bugetelor publice in timp de crestere economica.

Acum insa, acest deficit nominal al cererii e cerut sa fie umplut pur si simplu prin tiparirea de bani si distribuirea acestor bani catre populatie. Daca citim publicatiile curente, observam cum aceasta idee castiga din ce in ce mai mult teren, impinsa chiar de fostul presedinte american Donald Trump prin sustinerea cecurilor de 2000 de dolari si acum de administratie Biden prin planul de cheltuieli publice masive care sa acopere transferuri de bani catre populatie intr-o forma sau alta. Forma aceasta foarte socialista a gandirii keynesiene este sustinuta de o noua scoala de gandire economica, construita pe principiile chartalismului istoric (banii nu reprezinta altceva decat creditul Statului) si sustinuta de fostii consilieri ai lui Bernie Sanders, scoala MMT (Modern Monetary Theory); pentru aceasta scoala, deficitele publice nu conteaza, pentru ca ele reprezinta intotdeauan un surplus privat, iar Statul nu trebuie sa se preocupe de reducerea acestora; foarte in voga in America, unde discursul este purtat de soliditatea economiei americane si de faptul ca America este entitatea ce emite moneda de rezerva globala, aceasta gandire se extinde adaugand un alt precept, acela al "Job guarantee", care caricaturizeaza idealul Keynesian de "angajare totala" prin propunerea ca ajutoarele de somaj sa fie inlocuite de angajamentul Statului de a angaja pe oricine cere o slujba, la salariul minim american (propus la 15 dolari pe ora). Keynes revine deci peste decenii, transformat insa intr-un mutant progresist intr-o lume care valorizeaza din ce in ce mai mult termenul scurt, momentul hedonistic al “click”-ului prezent.

La dreapta discursului economic exista in continuare rezistenta fata de politicile populiste, care folosesc puterile legislative si monetare ale Statului in mod abuziv, iar economistii din aceasta zona atrag atentia ca cresterea datoriilor publice, mai ales in conditii de crestere economica anemica, va duce intr-un final la un tipping point in care piata privata nu va mai accepta refinantarea datoriilor la costul prezent atat de redus si ca riscam un colaps al intregului sistem, tragand un semnal de alarma asupra sort-termismului derivat din pompierismul keynesian.

Schimbarea insa de discurs catre politicile de stanga este evidenta: chiar si bancile centrale, stindarde ale monetarismului si modelelor DSGE, sunt pe cale sa accepte o limita a propriilor puteri de interventie; actiunea lor, bazata pe acelasi concept de rigiditate a preturilor nominale care a permis infuzia de lichiditate si masa monetara pentru o relansare reala a activitatii economice, s-a dovedit in timp prea lipsita de efecte reale. Pe termen lung, duelul argumentarului logic este castigat de economistii clasici pentru ca valul monetar nu are efectul real scontat, in ciuda trilioanelor de lichidiate injectate in piata de bancile centrale majore (Fed, BCE si BOJ).

Discursul, la care se raliaza si figurile de seama ale consensului keynesian-neoclasic (Larry Summers, Janet Yellen, Paul Krugman, Olivier Blanchard…) cer mai mult stimul fiscal, adica crestere interventiei guvernelor, care sa completeze stimulul monetar. Iar oamenii politici nu pierd vremea si accepta bucurosi aceasta mana populista, pentru a o transforma in voturi pe termen scurt. Efectele nu se vad acum, nu se vor vedea nici maine, dar intr-o zi e posibil sa se vada. Si asta pentru ca ei continua sa judece in termeni de modele generale, teoretice, despartite de realitatea de zi cu zi, cea a oamenilor, a familiilor, a modului cum se conduce o afacere, a modului cum gandesc si iau decizii milioane de oameni. Aceasta actiune, aceasta colectivitate de gramezi de "cunostinte practice" asa cum le numea Hayek, nu pot fi agregate intr-un model, nu pot fi sintetizate intr-o ecuatie matematica fara a pierde insasi esenta complexitatii granulare care determina de fapt economia. De aici si esecul politiclor publice bazate pe aceasta matematizare a actiunii umane. Exista o alta cale? Poate e nevoie de mai multa descentralizare si pentru ca eocnomistii sa paseasca printre atomii propriei stiinte pentru a intelege mai bine realitatea. Elinor Ostrom, o laureata a premiuliu Nobel pentru economie, observa foarte bine: “capcana intelectuală care se bazează în totalitate pe modele pentru a oferi fundamentul pentru analiza politicilor este că oamenii de știință cred despre ei că sunt observatori omniscienți capabili să înțeleagă esențialul modului în care funcționează sistemele complexe și dinamice prin crearea descrierilor stilizate ale unor aspecte ale acestor sisteme. Cu falsa încredere a presupusei atotștiințe, cercetătorii se simt perfect confortabili în a adresa propunerilor către guvern care sunt concepute în modelele lor ca puteri omnicompetente capabile să rectifice imperfecțiunile care există în toate setările de teren”. Iata ca din nou, economistii par perfect confortabili sa propuna decidentilor politici acest mutant nou de gandire keynesiana, adaptat la noul socialism de twitter si avocado toast.