Davos si tetralogia discursurilor

Intâlnirea trecutului cu viitorul, mediată de câteva realități paralele, a avut loc la Davos, pe culoarele invizibile ale Muntelui Magic

Intâlnirea trecutului cu viitorul, mediată de câteva realități paralele, a avut loc la Davos, pe culoarele invizibile ale Muntelui Magic, sub cuvintele fantomatice ale lui Settembrini: „Vorbirea este însăși civilizația. Cuvântul, chiar și cel mai contradictoriu cuvânt, păstrează contactul – tăcerea este cea care izolează.”

Și vorbirea s-a materializat într-o tetralogie de discursuri, fiecare asumându-și o viziune asupra lumii și încercând să provoace noile pendulații fatidice care ne vor îndrepta pe toți pe cărările noului viitor.

Președintele Franței, Emmanuel Macron, într-o nouă prezentare stilistică, a început cu pledoaria umanistă/utopică, reamintind unul dintre cele mai importante curente ale relațiilor internaționale, liberalismul utopic: „Nu este un moment pentru nou imperialism sau nou colonialism. Este un moment pentru cooperare, pentru a rezolva aceste provocări globale pentru cetățenii noștri.”; „Preferăm respectul în locul bătăușilor și statul de drept în locul brutalității.” „Preferăm știința teoriilor conspirației, statul de drept regulii forței, dialogul amenințărilor.” Cuvinte frumoase, dar care prind mai bine în context internațional decât în politica internă, unde orice francez care știe cu cine are de-a face dă din cap și recunoaște metoda macronistă de a nu spune nimic cu multe cuvinte și, mai mult decât atât, de a nu face nimic în afara unei declamații grandioase și egocentrice în fața publicului. În Franța, suportul președintelui a atins un minim istoric după două mandate în care țara a traversat diverse crize, iar promisiunile inițiale ale liberalismului macronian s-au transformat în practică în și mai mult socialism, impozite mai mari și o populație fracturată, unde extremismul, de ambele borduri, a ajuns la peste 60% din intențiile de vot. Cu un asemenea bilanț, mesajul internațional al președintelui francez pare gol, lipsit de fundament. Dar asta nu este tipic doar lui Macron, ci și ideologiei care susține acest discurs, curgând peste timp din scrierile lui Rousseau și lozincile Revoluției Franceze și inspirând, între altele, mișcările socialiste care, în practică, au înlocuit „știința” și „dialogul” cu milioane de sicrie, foamete și brutalizare.

Iar acest bilanț nu poate fi ascuns în spatele unor ochelari de soare, în umbra cărora trăiesc animalele calme ale istoriei care, în cuvintele lui Isaiah Berlin, se ascund reci în pielea utopianismului: „Dacă sunteți cu adevărat convinși că există o soluție la toate problemele umane, că se poate concepe o societate ideală la care oamenii pot ajunge dacă doar fac ceea ce este necesar pentru a o atinge, atunci dumneavoastră și adepții dumneavoastră trebuie să credeți că niciun preț nu este prea mare pentru a deschide porțile unui asemenea paradis. Doar proștii și răuvoitorii vor rezista odată ce anumite adevăruri simple le sunt prezentate. Cei care rezistă trebuie convinși; dacă nu pot fi convinși, trebuie adoptate legi care să-i constrângă; dacă nici asta nu funcționează, atunci coercitia, dacă e nevoie violența, va trebui inevitabil folosită – la nevoie, teroare, măcel.” Partea aceasta a doua a discursului nu a mai venit, deși am văzut-o sau am intuit-o cu toții în Europa, unde protestele populației sunt în general întâmpinate cu bocanci în gură și unde oamenii au fost puși să semneze de mână hârtii pentru a-și cumpăra pâine.

Al doilea discurs a încercat să remedieze problemele primului, introducând o doză de realism. Mark Carney, noul prim-ministru al Canadei, un tip calm și metodic, fost șef al Băncii Centrale, a ales de această dată să facă un scurt tur de prestidigitator: a ridicat un văl de pe ochii maselor, dezvăluind o altă broderie a realității, una mâncată de moliile ipocriziei: „Astăzi voi vorbi despre o ruptură în ordinea mondială, despre sfârșitul unei ficțiuni plăcute și despre începutul unei realități dure, în care geopolitica – geopolitica marilor puteri principale – nu mai este supusă niciunor limite, niciunor constrângeri.” „Se pare că în fiecare zi ni se reamintește că trăim într-o eră a rivalității marilor puteri, că ordinea bazată pe reguli se estompează, că cei puternici pot face ceea ce pot, iar cei slabi trebuie să suporte ceea ce li se impune. Și acest aforism al lui Tucidide este prezentat ca fiind inevitabil, ca o logică naturală a relațiilor internaționale care își reafirmă supremația.” Ferestrele sunt larg deschise deci spre țara tuturor posibilităților, șerpii conștiinței se scurg peste pervazuri și oamenii, treziți parcă de sângele lui Fafner, înțeleg deodată o altă limbă și o altă realitate: paradisul ochelarilor de soare utopici este, de fapt, în realitate un lung câmp de bătălie între mari puteri, unde contează moralitatea celui puternic. Omul, în această viziune, a fost și este prea superficial și laș pentru a suporta inevitabila mortalitate a tot ceea ce trăiește. El o învelește în optimismul roz al Progresului (în care, de fapt, nimeni nu crede cu adevărat, chiar din spatele ochelarilor de soare), o maschează cu propagandă, se târăște în spatele adăpostului idealurilor ca să nu vadă nimic. Din această iluzie a încercat Carney să extragă cumva atenția oamenilor, chiar dacă discursul său a revenit pe matca cuvintelor frumoase.

Al treilea discurs este cel al Fiarei. Al celui care nu poate fi numit, dar care a fost arătat cu degetul în discursurile precedente. Donald Trump, președintele iconoclast american, ceasul lui venind în sfârșit, târându-se spre pupitrul de la Davos și lăsând în urma sa vibrațiile toxice ale mentalului colectiv sfâșiat de emoția primară pe care Trump o stârnește ca o lavă.

Discursul său a fost însă un amestec obișnuit de idei frânte, sloganuri din campanie, dar a conținut și a treia viziune asupra relațiilor internaționale, cea paternalistă/wagneriană/practică. Statele Unite, de pe tronul lor aflat deasupra umanității, își ceartă aliații, aflați la un nivel inferior al puterii, dar trebuie de asemenea să-și urmeze propria strategie a Marii Puteri. Preocupările ei sunt altele, discursul este altul. Zeii sunt geloși și nemiloși când muritorii nu le arată recunoștință, spunea Calypso, iar reproșul adus de Trump arată cum aliații europeni au beneficiat atâta timp de suportul și umbrela americană, protecția armată și iată acum câtă lipsă de recunoștință; el nu cere mare lucru, decât o „bucată de gheață”, pe care o numește pe rând Islanda și Groenlanda, dar nici pe asta nu o primește, subliniind, spre ușurarea multora, că nu va utiliza forța împotriva Danemarcei. E ciudat că după secole, tot Danemarca, acest regat în care „ceva era putred”, apare iar în centrul acestui simulacru de tragedie.

Trump însă, a cărui cochilie e poleită cu proiecțiile exagerate pe care adversarii săi le au despre el, până la a-l identifica pe rând cu toate personajele malefice ale istoriei și mitului, rămâne în interiorul său un promotor imobiliar. Nu poate transcende spre ceva ce nu e făcut să fie. Astfel că, în final, soluția tragicomediei, peste care cade deocamdată cortina, este o afacere imobiliară, prin care Groenlanda va face obiectul unui acord, nedefinit încă în detaliile sale.

Al patrulea discurs, cel al lui Merz, arată viziunea libertariană/conservatoare: Europa trăiește de prea mult timp în chingile reglementărilor insuportabile, creșterea economică e sufocată și trebuie neapărat avansat spre simplificarea reglementărilor, reducerea birocrației, stimularea inovației și încheierea de noi acorduri comerciale (ex. Mercosur) pentru a proteja și consolida economia europeană.

Sceneta s-a încheiat, însă repercusiunile vor continua. Ceva a dat târcoale la Davos, iar printre discursurile celor prezenți s-a simțit absența, dar și răsuflarea celor absenți, Putin și Xi, alte fiare care nu au ajuns la ocol, dar a căror prezență poate fi ignorată de la distanță deocamdată, nu însă pentru mult timp.

Între rânduri, noul bufon al politicii americane, stridentul Newsom, guvernatorul Californiei, a jucat rolul protomefistotelian prin insultarea liderilor europeni, cărora le-a adus simbolic pernițe de genunchi pentru o mai bună prosternare în fața Fiarei (T-Rex). Avanpremieră poate pentru viitoarea administrație democrată în care unii din Europa, din mecanică naivitate, își pun speranțe.