Ce am (mai) aflat despre pandemie
La aproape doi ani de la inceputul oficial al acestei pandemii, cateva observatii despre lucrurile care m-au surprins in modul in care aceasta criza a fost gestionata si in felul in care s-a produs reactia societatii.
Oamenii sunt mai conformisti si mai docili decat m-as fi asteptat si decat probabil autoritatile Statului s-ar fi asteptat. Asta e un rezultat destul de surprinzator mai ales in tarile considerate democratice din Europa de Vest si in Statele liberale americane. A existat pana la urma o rezisenta minora fata de restrictiile din ce in ce mai puternice impuse de guverne in timpul pandemiei, ajungand pana la cazul Austriei care va impune vaccinarea obligatorie si a decis deja carantinarea persoanelor nevaccinate. Au existat in istorie cateva experimente stiintifice care au examinat acest conformism si mai ales o forma a conformismului legata de obiedienta fara de autoritate. Experimentul Milgram privind supunerea față de autoritate a fost condus de psihologul Stanley Milgram de la Universitatea Yale. El a măsurat disponibilitatea participanților la studiu, bărbați cu vârsta cuprinsă între 20 și 50 de ani, dintr-o gamă variată de ocupații cu diferite niveluri de educație, de a se supune unei figuri de autoritate care le-a instruit să efectueze acte în conflict cu conștiința lor personală. Participanții au fost făcuți să creadă că asistau la un experiment exterior, în care trebuiau să administreze șocuri electrice unui „subiect”. Aceste șocuri electrice false au crescut treptat la niveluri care ar fi fost fatale dacă ar fi fost reale.Experimentul a constatat, în mod neașteptat, că o proporție foarte mare de subiecți ar urma pe deplin instrucțiunile, deși fără tragere de inimă. Milgram și-a descris pentru prima dată cercetările într-un articol din 1963 din Journal of Abnormal and Social Psychology și mai târziu a discutat mai în profunzime descoperirile sale în cartea sa din 1974, Obedience to Authority: An Experimental View. Un alt experiment este cel al lui Asch (1951), realizat pentru a studia conformismul individual fata de o norma (incorecta) impartasita majoritar de grupul din care acestia fac parte. Asch a măsurat de câte ori fiecare participant s-a conformat cu viziunea majoritară. În medie, aproximativ 1/3 dintre participanții care au fost plasați în această situație au fost de acord și s-au conformat cu majoritatea clar incorectă. De-a lungul a 12 încercări, aproximativ 3/4 dintre participanți s-au conformat cel puțin o dată și 1/4 dintre participanți nu s-au conformat niciodată. În grupul de control în care nu a existat nicio presiune din partea altor studenți care au făcut parte din experiment, mai puțin de 1% dintre participanți au dat răspunsul greșit. Experimentul a concluzionat că oamenii se conformează din două motive principale: vor să se potrivească cu grupul (influența normativă) și pentru că cred că grupul este mai informat decât ei (influența informațională). Protestele din ultima perioada (vezi Olanda sau Austria) arata totusi ca exista o limita pana la care populatia pare dispusa sa accepte restrictii din ce in ce mai mari, mai ales cand acestea ridica probleme etice legate de drepturile fundamentale ale omului; oamenii de stiinta din Anglia au tras un semnal de alarma in acest sens.
Exista in societate un nivel de polarizare politica extrema. Asta e o realitate pe care o cunoastem de ceva vreme, insa pandemia a reprezentat o ocazie pentru elucidarea gradului de polarizare si de gandire intra-grup. Oamenii, chiar si in prezenta unor evidente indubitabile, sunt incapabili sa-si modifice preferintele politice si opinia despre un anumit fenomen. Iar aceasta disonanta cognitiva e mai vasta decat m-as fi asteptat. Avem evident exemplul persoanelor anti-vacciniste care ignora orice dovada stiintifica despre eficienta si siguranta vaccinului, riscandu-si inutil viata prin refuzul acestui tratament preventiv. Avem de asemenea la polul opus persoanele influentate de ideologia de stanga, dispuse sa ignore realitatile statistice ale acestei pandemii (intr-un studiu american, votantii democrati au fost intrebati care cred ei ca este sanse cuiva sa fie spitalizat cu Covid, raspunzand in medie ca acest indicator este de 20%, cand in realitate este de sub 5%). Dar de ce aceasta polarizare si cum se face ca grupuri de indivizi pot mentine opinii diametral opuse despre orice, fara posibilitate de a ajunge la un consens ? În anii 1930, Ludwik Fleck (1896–1961), un microbiologist polonez a incercat sa raspunda la aceasta intrebare. Fleck a susținut că cunoașterea este o activitate colectivă, deoarece este posibilă doar pe baza unui anumit corp de cunoștințe dobândite de la alți oameni. Un colectiv de gândire este definit de Fleck ca o comunitate de persoane care schimbă reciproc idei sau mențin interacțiunea intelectuală. Membrii unui colectiv de gândire posedă în mod firesc o anumită legătură, un anumit sentiment de solidaritate de grup, de a fi „tovarăș”, „coreligionist”, sau „coleg”. Este însoțită de sentimentul de ostilitate sau dispreț față de un „străin”, care se închină la alți zei, este ghidat de alte valori sau folosește cuvinte necunoscute etc. Astfel de colective dezvoltă stiluri dogmatice de gândire în care un test de corectitudine este de obicei situat într-un trecut îndepărtat într-un maestru sau salvator mai mult sau mai puțin mitic. Astfel de colective de gandire afecteza nu doar indivizii din societate cat si oamenii politici si expertii stiintifici. Pandemia a aratat din pacate o vasta arie de politici contradictorii cat si multe controverse intre specialisti privind numeroase politici publici adopate (carantinare, inchiderea scolilor, vaccinarea obligatorie, modul de transmitere al virusului, eficienta vaccinului etc…). Multe din aceste politici sau credinte care au fost adopate initial de specialisti s-au dovedit a fi false (virusul nu se transmite in mediile exterioare decat intr-o proportie extrem de mica, nu se transmite de pe suprafete etc…) dar totusi mentalul colectiv a ramas impregnat de ritualuri conforme cu opiniile de grup : multi oameni continua sa poarte masti in spatii largi deschise, dezinfectarea suprafetelor continua etc…
Exista o diferenta destul de mare intre tari si efectul politicilor Statelor privitoare la pandemie. Asta arata ca inca nu intelegem exact dinamica acestui fenomen si raspunsurile « la cheie » nu sunt intotdeauna potrivite. State precum Suedia care nu au instituit restrictii majore in acesti 2 ani au reusit, global, sa tina sub control aceasta pandemie fara efectele colaterale ale carantinarilor si restrictiilor (pierderi educationale, cresterea sinuciderilor, cresterea incidentei bolilor mentale) si sa aiba statistici mai bune decat majoritatea statelor europene care au instituit restrictii masive ; in acelasi timp Suedia sta mai rau decat vecinii sai (Danemarca sau Norvegia), desi in ultima perioada pare sa stabilizeze mai bine evolutia cazurilor. Aceleasi discrepante intre politici se pot observa si in multe state americane, unde statisticile pandemiei nu urmeaza fractura liberala-conservatoare, ci au o evolutie mai degraba sezoniera.
Am fost surprins de multiplele studii credibile care arata o perturbare masiva pentru sistemul de educatie cauzata de pandemie si de masurile introduse pentru stoparea acesteia. Pe masura ce pandemia s-a intensificat, au inceput sa apara dovezi clare ca inchiderea scolilor are dezavantaje care depasesc beneficiile sanitare : un studiu (Evans D, Hares S, Mendez Acosta, Santis C – cgdev.org) arata ca copiii din tarile in curs de dezvolatare au ratat aproape 1/6 din totalul educatiei la care se pot astepta in intreaga lor viata ; in Olanda, copiii din scolile primare au pierdut 20% din informatia din anii anteriori si au performat mult mai prost la niste teste de baza ; efectul a fost mult mai mare pentru populatia saraca din tarile dezvoltate, ceea ce va accentua inegalitatile in viitor. Un alt articol (Matt Hawrilenko ; Emily Kroshus ; Pooja Tandon – JAMA network septembrie 2021) a gasit o asociere intre inchiderea solilor si degradarea sanatatii mentale, efectul mai mare fiind in comunitatile de culoare si hispanice si in familiile cu venituri mici.
Am observat o surprinzatoare ignorare a imunitatii naturale de catre autoritatile publice, in ciuda multiplelor studii care arata robustetea acestei imunitati : Fan-Yun Lan, Amalia Sidossis, Eirini Iliaki et all (medrvix) arata intr-un studiu pe 4600 de lucratori din sistemul de sanatate ca vaccinul a avut o eficienta de 82% respectiv 76% pentru delta in timp ce nu,a existat nici o singura reinfectie in grupul care a avut deja covid in trecut. Un studiu masiv din Israel (700000 de subiecti) arata ca cei care au avut covid in trecut au o sansa de 27 de ori mai mica sa dezvolte o reinfectie decat persoanele vaccinate cu doua doze. Peste 15 studii stiintifice arata ca imunitatea naturala este robusta si durabila . Si cu toate acestea autoritatile publice refuza sa o recunoasca (partial sau total); in Europa imunitatea naturala sau nu este recunoscuta pentru pasaportul verde sau e limitata (arbitrar) la 6 luni; in America nu este recunoscuta deloc. Destul de ciudat pentru niste politicieni care se lauda ca “urmeaza recomandarile stiintei”
Booster-ul (a treia doza de vaccin) pare sa functioneze mult mai bine decat se anticipa, avand in vedere faptul ca eficienta primelor doze de vaccin se reduce in timp. Un studiu al UK Health Security Agency arata ca boosterul Pfizer este extrem de eficient impotriva infectiei simptomatice, atat in comparatie cu persoanele nevaccinate cat si (mai ales) cu cele care au primit doar doua doze; chiar daca primele doua doze au fost cu AZ sau Pfizer, booster-ul mareste eficienta la 93-94%. Ramane de vazut daca acest efect se va mentina in timp.
Oamenii continua sa faca confuzia intre cresterea cazurilor si cresterea spitalizarilor /mortilor. Chiar daca cazurile cresc, si se intampla acest lucru in acest moment chiar si in tarile cu o rata de vaccinare foarte mare, spitalizarile si decesele sunt mult sub varfurile de dinainte de vaccin, ceea ce arata ca vaccinul (chiar si fara booster) reduce ceea ce conteaza: spitalizarile si decesele. In acest context, avand in vedere problemele etice pe care le ridica lipsa accesului la vaccin pentru tarile sarace, trebuie pusa intrebarea daca nu cumva vaccinarea globala cu o doza sau doua ar trebui sa fie prioritizata fata de vaccinarea intregii populatii cu a treia doza in tarile dezvoltate; unii specialisti considera ca mult mai etic ar fi o vaccinare cu a treia doza doar pentru persoanele cu risc ridicat si in varsta din tarile dezvoltate si orientarea productiei de vaccin spre tarile in curs de dezvolatare unde acoperirea vaccinala este foarte limitata.
